Practica

Postura se construiește.
Apoi se ține.

Yoga clasică, centrată pe aliniere. Postura pornește de la talpă, urcă reper cu reper și se ține cât trebuie, cu recuzita la îndemână.

„Postura este fermitate și confort.”

sthira-sukham āsanam

Patañjali · Yoga Sūtra II.46

Alinierea vine înaintea efortului.

Fiecare postură are o ordine a ei: ce se așază întâi, ce se lungește după, unde se duce greutatea. Ordinea aceasta se învață cu corpul, încet, și o repetăm clasă de clasă, până devine a dumneavoastră.

Stați în picioare, cu tălpile lipite. Greutatea se împarte între călcâie și degete, rotulele urcă, coapsele se strâng, coccisul coboară, creștetul se ridică. Din afară nu se vede nimic; înăuntru lucrează tot corpul. De aici pornește fiecare postură.

Într-o postură ținută, atenția are timp să ajungă peste tot. Profesorul vede că genunchiul a intrat spre înăuntru și o spune; îl scoateți. Peste un minut îl simțiți intrând din nou și îl scoateți înainte să vi se spună. Prima dată v-a corectat profesorul. A doua oară, dumneavoastră.

Aliniere înseamnă că greutatea trece prin mijlocul articulației, nu pe lângă ea: glezna sub genunchi, genunchiul sub șold, umărul deasupra bazinului. Când liniile se așază, mușchii care trăgeau degeaba se lasă, iar cei care aveau de lucru încep să lucreze. Efortul scade. Postura rămâne.

Fermă și comodă în același timp, spune sutra de mai sus. Doar fermă, postura nu se poate ține; doar comodă, nu învață pe nimeni nimic. Între ele e locul în care corpul stă, iar mintea are, în sfârșit, unde să stea și ea: la talpă, la genunchi, la respirația de sub coaste. Nu vă cerem să nu vă gândiți la nimic. Vă dăm un singur lucru la care să vă gândiți.

Toată lumea lucrează cu blocuri, curele și pături.

Un bloc sub palmă, o curea în jurul tălpii, o pătură sub ceafă. Cu ele, postura rămâne întreagă și atunci când corpul nu ajunge încă unde ar vrea. Recuzita nu scutește de efort; îl mută unde e de folos. O folosesc la fel cei care vin prima dată și cei care practică de ani de zile.

Blocuri de lemn
Aduc podeaua până la palmă, ca spatele să rămână lung și genunchiul întins.
Cărămizi și curele
Prelungesc brațul până la talpă când umărul nu ajunge încă; piciorul rămâne întins, spatele drept.
Pături de bumbac
Împăturite sub șezut, sub ceafă sau sub genunchi, țin corpul acolo unde singur nu ar sta mult.
Suporturi și frânghii
Preiau o parte din greutate: capul poate coborî sub inimă cu ceafa liberă și cu coloana lungă.

Cum trec cele 90 de minute

Cinci familii de posturi, iar fiecare seară alege dintre ele după nivelul grupei. În picioare se învață cel mai repede unde stă greutatea și ce face genunchiul. În posturile așezate, spatele se lungește în sus. În aplecările înainte, respirația se domolește singură. În inversiuni, când corpul e pregătit, capul coboară sub inimă. La sfârșit, respirația și relaxarea.

Fiecare postură are un nume în sanscrită și îl spunem alături de traducerea în română; se învață pe parcurs, cum se învață orice cuvânt auzit de multe ori la rând. Nu trebuie să știți nimic dinainte. Clasele le ține Cătălin Jugănaru.

Ultimele șapte-zece minute sunt Śavāsana: pe spate, cu o pătură sub ceafă dacă e nevoie, cu ochii închiși și fără nimic de făcut. Tot ce a lucrat corpul în seara aceea se așază acum, de la sine. E cea mai grea postură din clasă.

Cele cinci repere

În timp